Presupun că sunt puțini aceia care-și mai aduc aminte mizgăleala grăbită de pe unul din pereții ciuruiți de gloanțele Revoluției în Bucureștiul frământat al sfârșitului de an 1989. S-a spus – atunci – că aparținea Securității, prin, desigur, reprezentanții săi. Într-un fel sau altul, Securitatea a revenit mereu și nu numai pe înserat ci, din ce în ce mai des, în miezul zilei, fără sfială, fără rușine, fără frică. După ce a format mari averi, după ce a infestat mediul politic și economic, dar, mai ales, instituțiile de forță, creând dinastii și concentrări de energii cu destinația de a controla aproape totul în România, iată-i obținând și reabilitarea istorică. Pentru că, în ultima vreme, asistăm cu stupoare și indignare – cel puțin eu și, sper, nu numai eu – la vaste campanii de netezire a circumvoluțiunilor creierelor, care, pe de o parte nu au habar ce au îndurat părinții lor în comunism, pe de altă parte sunt prea lipsiți de interes pentru a afla.
Ultimele evenimente – moartea lui Iulian Vlad și interviul lui Filip Teodorescu – care au readus pe tapet numele și renumele Securității ne-au lăsat un gust amar. Am avut senazația, creată de circul mediatic care a mai scindat, o dată în plus, societatea română din Revoluția din decembrie nu a mai rămas nimic, că Securitatea s-a ocupat de tot ce s-a întâmplat, iar unul din eroii Revoluției a fost chiar Iulian Vlad. Nu știu ce a declanșat mecanismele unor lideri de opinie din spațiul public (unii dintre ei chiar onorabili) să-l apere pe (exonerat de) bătrânul securist obsedat. Poate o relație personală post-revoluționară care, refuz să cred, le-a creat o emoție intelectuală – mă gândesc – atunci când a acceptat să le împărtășească gândirea sa glorioasă și câteva secrete prăfuite – care nu-l încriminau – ale instituției cu care s-a confundat toată viața sa, încă de copil. Ni s-a repetat recent, că că dacă n-ar fi fost mintea luminată și determinarea bătrânului securist, numărul morților Revoluției ar fi fost mult mai mare.
Dar dacă erau atotputernici de ce nu au împiedicat masacrul definitiv. Dacă erau așa candizi, atât de inocenți și cu gând curat, de ce au existat? Ne îndeamnă ei, cu vocile formate de curând (doar de un sfert de veac) să credem în buna credință a brațului înarmat care nu-l apăra pe Ceaușescu sau regimul comunist, ni se toarnă acum (deformațiu sau profesiune?) că ar fi fost patrioți ca în romanele de doi lei ale lui Pavel Coruț. Mai rămâne doar să aflăm că erau – cu toții – niște dizidenți care-i băteau pe Petre Mihai Băcanu, Radu Filipescu sau Gheorghe Ursu doar de ochii lumii, să nu se prindă Ceaușescu.
Cât de proști ar trebui să fim ca să uităm cine a fost Securitatea dar, mai ales, să uităm cine au fost șefii ei?
Foștii deținuți politic se întorc deja în morminte, revoltați, triști, dezamăgiți. Dar ei au fost uitați încă din viață, după ce au mai fost terfeliți, încă o dată, postrevoluționar, de subalternii marelui și bătrânului securist de la Gogoșu, care a îndoliat inimile atâtor admiratori prin – în sfârșit – dispariția sa la peste optzeci de ani, demonstrând chiar și prin această longevitate procesele de conștiință care l-au decimat cu gândul la faptele sale de arme la vârful celei mai sinistre instituții din istoria României.
Pe lângă el, Filip Teodorescu pare – și chiar este – un pițifelnic, un spion de operetă creditat cu un nu-știu ce IQ atribuit tot de tovarășii săi de atrocități. „Ati spionat pe cineva?”, „N-am spionat pe nimeni!”. Și atunci, ce dracu’ cauți la televizor ca să ne spui tu, dacă nici după treizeci de ani nici măcar nu-ți dai în gât niște fapte prescrise ca să poți să capeți și tu, măcar calitatea de sursă istorică atribuită șefului tău recent dispărut.
Apariția lui Filip Teodorescu – searbăd și pervers ca un securist ce se găsește și în ziua de astăzi – poate e doar o datorie a unora față de Securitate, sau doar dorința de a ne prezenta cum arăta un seucrist veritabil.
Cele două evenimente cu securiști par să fie un fel de „finit coronat opus” și nu știu dacă e chiar finalul, grație urmașilor securiști și la propriu și la figurat care cu voie sau fără de voie (manipulați fiind – iată, cu generozitate nătângă le atribui o circumstanță atenuantă) mistifică o istorie de ale cărei cicatrici mulți dintre noi sau părinții noștri le poartă în suflet (ce desuet, nu-i așa, să vorbești de suflet). De fapt, pe scurt, voiam să spun că mesajul mâzgălit în grabă („vom reveni pe înserat”) a fost foarte serios.
Securiștii s-au ținut de cuvânt.
