Prima atestare documentară a romilor pe teritoriul României a fost la 1385. Este un document care atestă sclavia de peste 500 de ani a romilor pe teritoriul fostelor principate române. Naționalismul din perioada interbelică nu a cuprins atitudini și manifestări antițigănești. Nu a existat un rasism antițigănesc așa cum a fost cel antievreiesc. Ideea deportării romilor i-a aparținut lui Ion Antonescu. Ea nu a existat de la începutul guvernării. Luarea unor măsuri împotriva romilor s-a discutat pentru prima dată în ședința Consiliului de Miniștri din 7 februarie 1941, când s-a pus problema scoaterii romilor din București. Criteriile invocate de autorități care au stat la baza acestei măsuri au fost cele de ordine publică și socială, nefiind invocate motive de natură rasială.
Ion Antonescu avea în vedere construirea a 3-4 sate compacte în Bărăgan, cu câte 5.000–6.000 de familii și, după asanarea Bălților Dunării, să-i mute acolo pentru a se ocupa cu pescuitul. Existând precedentul deportării evreilor începute în toamna anului 1941 și ținând cont de dobândirea Transnistriei, a apărut posibilitatea deportării țiganilor în acest ținut. În baza deciziei luate de Ion Antonescu la începutul lunii mai 1942 a fost emis Ordinul Președinției Consiliului de Miniștri către Ministerul Afacerilor Interne prin care se solicita un studiu care să cuprindă regiunile de strângere, modul de organizare a convoaielor, itinerarele, conducerea și paza convoaielor, punctele de trecere peste Prut, Nistru și Bug.
În data de 31 mai 1942 Ministerul Afacerilor Interne a cerut Inspectoratului General al Jandarmeriei efectuarea unui recensământ privind unele comunități de romi. Deportarea lor s-a făcut in două etape. Într-o primă etapă începută la 1 iunie 1942 au fost vizați țiganii nomazi, în baza ordinului dat de mareșalul Ion Antonescu cu o zi înainte. Din această categorie au fost evacuați în Transnistria 11.441 țigani nomazi din care 2.352 bărbați, 2.375 femei și 6.714 copii. Această operațiune a fost încheiată în 15 august 1942.
În a doua etapă care viza o parte din țiganii stabili (nenomazi) „nemobilizabili”, au fost deportați împreună cu familiile lor criminalii și delicvenții, hoții de buzunare și din trenuri și cei care trăiau numai din furt. Inițial au fost recenzați 12.497 de țigani „nemobilizabili”, dar în final au fost evacuați 13.176 țigani, din care 3.187 bărbați, 3.780 femei și 6.209 copii. Diferența în plus este explicată prin faptul că în rândul lor circula zvonul că odată ajunși în Transnistria vor fi împroprietăriți cu pământ. Din acest motiv, unii și-au vândut bunurile, au venit în gările de îmbarcare și s-au amestecat printre ceilalți țigani trecuți pe liste. Unii au solicitat oficial să plece în Transnistria. Alții s-au atașat grupurilor, profitând de momentele când trenurile erau oprite pentru control. De asemenea, unii copii sugari nu au fost trecuți pe tabele, iar alții s-au născut pe timpul transportului. Această operațiune a fost încheiată oficial pe 16 septembrie 1942.
Evacuarea restului de 18.262 țigani din această categorie a fost suspendată la începutul lunii octombrie 1942 pentru primăvara anului 1943, dar la 13 octombrie Consiliul de Miniștri a luat decizia renunțării la noi deportări de evrei și țigani. Ultimele deportări au avut loc în decembrie 1943.
Practic, pe lângă cei 24.686 țigani deportați în cele două etape, au mai fost evacuați cu aprobări speciale 69 țigani, și cele câteva sute de persoane deportate ulterior formate din cei care s-au sustras celor două etape amintite, cei eliberați din închisori și din cei trecuți de autorități pe lista indezirabililor.
În 1942 Ion Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a 24.617 de cetățeni români de etnie romă, dintre care numai jumătate au supraviețuit și au reușit să se reîntoarcă în România. Circa 11.000 au murit de frig, inaniție și epidemii apărute în urma condițiilor inumane la care au fost supuși. Pentru deportarea romilor în Transnistria nu s-a mai folosit – ca în cazul evreilor – pretextul de comunism sau activități subversive pro-sovietice, ci etichetarea întregii minorități rome ca „nomazi”, „nemobilizabili și periculoși ordinei publice”.
Conform raportului final realizat de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, 25.000 de romi au fost deportați de autoritățile române, iar 11.000 dintre aceștia au murit. (Sursa: Wikipedia)
Astăzi, în Sala Mare a Primăriei din Craiova, alături de romi, au participat la comemorarea deportării în Transnistria, oficialități locale și invitați de peste hotare. „Ideea acestui eveniment a plecat de la comemorarea Holocaustului din România și Ungaria în mod special, către Transnistria, subiecte care nu sunt foarte discutate în cercurile în care se discută despre Holocaust pentru că, din partea României, nu a existat o reprezentare foarte mare a acestei tematici în cercurile internaționale”, după cum a explicat Daniel Grebeldinger, Asociația Nevo Parudimos.
Proiectul își propune să aducă în fața publicului din România și nu numai, această temă.
„Există momente în istoria fiecărui popor cared marchează existența generațiilor viitoare. Din păcate, atunci când vorbim despre istoria romilor, vorbim mai des despre comemorare decât despre celebrare. La 20 februarie 1856, romii au fost eliberați din scavie. Comemorăm, astăzi, nu doar un eveniment tragic, de o cruzime inimaginabilă, dar și întreaga suferință a victimelor reprimării colective din timpul celui de-al doilea Război Mondial. Conform estimărilor, 500.000 romi au fost exterminați de către regimul nazist și alte regimuri și aliații acestora în vremea aceea. Sunt țări în care populația de romi a fost exterminată în proporție de 80%. În România, peste 25.000 romi au fost deportați, în vederea exterminării, în Transnistria”, a explicat, la rândul său, deputatul Daniel Vasile.
Holocaustul nu este doar o lecție din trecut, ci una pentru viitor. Este de datoria oricărui român ca astfel de fapte să fie condamnate și să avem grijă să nu se mai repete.
„Trebuie să ne gândim profund atunci când comemorăm un astfel de eveniment pe care, sincer, aș fi preferat să-l sărbătorim altfel și să nu-l comemorăm. Să nu vorbim despre o tragedie care nu trebuia să aibă loc. Astfel de lucruri nu trebuie să se mai întâmple niciodată pentru că în Craiova, comunitatea romilor, una dintre cele mai puternice comunități de romi din țară, trăiește într-o armonie totală cu restul populației, dar și cu administrația publică. Dovadă a acestui fapt stă legătura strânsă pe care eu personal o am cu comunitatea de romi prin intermediul consilierului Primarului, Romeo Tiberiade, căruia îi mulțumesc, încă o dată, pentru eforturile pe care le face în slujba oamenilor pe care îi reprezintă. Romeo este omul care a schimbat idealurile tinerilor din această comunitate. Este omul care a transmis o imagine pe care mulți tineri o îndragesc și la care aspiră”, a punctat Mihai Genoiu, primarul Craiovei.
Un moment de o deosebită încărcătură emoțională a fost cel în care unul dintre supraviețuitorii Holocaustului și deportării, Silidor Didilă, a povestit ororile prin care a trecut în copilărie.
„Am 83 ani. Am fost luați, în mod obligatoriu, fără să știm de vreo lege care s-a dat pentru țigani. Singurele întrebări puse de Jandarmerie au fost legate de tată și mamă, stare civilă, varstă și, eventual, copii. Dacă erau copii înregistrați la Primărie, aveau Certificate de naștere. Dacă nu, te înregistrau ca număr de copii, fără a se emite unele. Mulți copii nu erau înregistrați deoarece țigăncile noastre nu nășteau la spital, ci acasă. Am fost luați, trimiși la Bug, cu promisiunea că acolo vom avea suficient pământ, pluguri, vite și vom trăi bine. Drumul a durat luni întregi, din post în post de jandarmi. Am mers pe jos. Nici măcar căruțe nu aveam toți. Acolo, când am ajuns, ne-a băgat pe un deal. Din urmă veneau convoi după convoi de țigani. Eram la distanță foarte mare de orice așezare omenească. Acolo nu ne aștepta nimic bun. Nici cazare, nici barăci, nimic. Eram exact sub cerul liber. Acolo a început măcelul. Noi speram să ne dea de mâncare, pături, toate lucrurile promise, dar n-am primit nimic. Eram tratați mai rău ca animalele sălbatice. Atunci a început calvarul – foametea, mizeria, eram nespălați. Deși eram pe malul apei, n-aveam voie să intrăm să ne spălăm. Curând, am început să ne înbolnăvim. A apărut râia. Majoritatea se umpluseră de râie. Mai ales copiii. Mizeria era extraordinară. Într-una din zile a venit un control german și a intrat peste noi. Atunci a început bătaia. Aproximativ 200 de țigani au fost selectați pentru a merge la muncă, pe celălalt mal al Bugului, pentru nemți. În acel moment, neții au lovit-o în burtă pe mama cu patul puștii. Era gravidă. În două zile a murit. În decurs de cateva luni după această nenorocire, mi-am mai pierdut doi frați. Unul mai mare, altul mai mic decât mine. Toți ne așteptam, de acum, să murim. Vedeam cu ochii noștri moartea la fiecare pas. Nu era nimeni scutit de munca forțată – femei gravide, copii, tineri – nimeni. Nemții preferau să ia bărbații la muncă. Rușii luau femei cu copii cu tot. Acolo am fost trimiși pentru exterminare. Pentru a nu ne mai întoarce în România. Știu clar că Regele și Regina nu au fost de acord, ar puterea lui Antonescu a fost mai mare. De la mine din familie am fost deportați 7 și ne-am întors 4. Trei surori și eu”.
