Actuala legislație care reglementează modalitatea de compensare a victimelor Holocaustului este una anevoioasă. „Casele județene de pensii interpretează neunitar și discreționar normele de aplicare a Legii nr. 189/2000. De exemplu, doi frați deportați în Transnistria, având aceleași acte, dar locuind în județe diferite, pot primi amândoi, sau doar unul, sau niciunul drepturile compensatorii. Sunt cazuri concrete identificate de reprezentanții Institutului Elie Wiesel. Casele de Pensii preferă, aproape exclusiv, documentele de arhivă și tind să respingă oricare alte dovezi, fapt care afectează supraviețuitorii romi. De exemplu, Casa Județeană de Pensii Sibiu pretinde documente de arhivă care nu există nici până acum întrucât Arhivele Sibiu nu au prelucrat în 75 ani decât 1% din documentele privind deportarea romilor”, este de părere Iulian Paraschiv, director în cadrul Agenției Naționale pentru Romi. „Au fost chitiți să ne omoare, spune, la rândul ei, una dintre supraviețuitoarele infernului din Transnistria. Am fost trimiși direct la moarte. Numai Dumnezeu, cu puterea lui, ne-a ferit. Am ajuns, fără să ne dăm seama că nu ne ducem acasă, direct la moarte în Valea Plângerii. Dar, cu puterea lui Dumnezeu am scăpat și am primit ajutor tot de aici, din Craiova din satul nostru care ne știa că suntem amărâți și oameni muncitori. Noi eram oameni care nu stăteam pe străzi degeaba și munceam din greu, la cărămidă, la la alte munci grele. Și tot ne-a dus în Transnistria de am pățin necazuri. Și am pierdut multe persoane dragi. Au venit bărbați fără neveste, femeiile fără soți sau copii. S-au pierdut mai mult de trei sferturi din cei deportați”.
