De aproape o lună, capul de afiș al tuturor televiziunilor este ținut de terifiantul „caz Caracal”. Durerea familiilor a fost exploatată atât de către media, infiferent care – televiziuni de stiri, de scandal sau generaliste, presa scrisa sau audio – cât și de către politicieni mai mult sau mai puțin cunoscuți, dar care musai „stiau”, „aveau păreri”.
Ce m-a șocat mai tare decât cazul in sine, a fost ușurința pe care am întâlnit-o la unii specialiști (fără ghilimele) care au susținut ceva în primele zile ca, după aceea, să se întoarcă la 180 grade, cu o nonșalanță demnă de o cauză mai bună.
Am încercat, în toată această perioadă să mă păstrez cât mai departe de caz pentru a putea avea o părere atât cât se poate de pertinentă având în vedere gravitatea cazului și emoția care intervine, indiferent de cât de tare ai încerca să nu te implici emoțional.
Astăzi, la îndemnul și rugămintea unui prieten, am ajuns la „casa groazei”, „casa ororilor”. Se prefigura o zi liniștită de duminică/ Din păcate, doar părea.
„Casa”, dacă se poate numi așa, este chiar una a groazei. Una în care n-ai avea curajul să pășești de bună voie sub nicio formă.
La nici 5 minute după ce am ajuns la „locul faptei”, oprește în dreptul casei prima masina. Coboară un geam și … o mână se ițeste pe geam pentru a face o fotografie. Apoi se închină și pleacă mai departe. Nu apăcă se se ăndepărteze prea tare autoturismul când, din sens opus, se apropie o alta care oprește. De data aceasta, o familie din Timiș, trei persoane, cocboară să facă … selfie pe facebook! Gestul, mărturisesc, m-a oripilat!
Speram din tot sufletul ca asta să fie maximul! De unde, după alte aproximativ 30 minule, o mașină de Vâlcea oprește chiar în dreptul porții. Doamna, cu un nou născut în brațe, intră în live pe Facebook și „relateaza de la fața locului”. Șoc maxim!!!
Simțeam, pur și simplu că îmi fierbe sângele. Ce a fost în sufletul și în gândurile mele (nu mai spus de ce a fost la gura mea) nu pot reda. Lacrimi de furie mi-au izbucnit instantaneu. Ce „boală”, ce insensibilitate te poate determina să te urci în mașină să vii nu ca să aprinzi o lumânare sau să aduci o floare și pentru un selfie sau un live pe Fb?
Dar nu, asta nu a fost tot! O familie a venit numai pentru a-și face poze. Își și dădeau indicații „regizorale” – „un pas mai în față”, „da-te un pas mai în spate ca să mă prinzi mai bine și pe mine și fundalul” și, ccea mai teribilă … „zâmbește”. WTF? Ce mama dracului era de zâmbit în situația de față????
Am plecat de acolo cu un amestec de sentimente – de la furia pentru modul în care se desfășoară totul, la groaza pe care am simțit-o văzând casa în care, așa cum am mai spus, n-aș fi intrat de bună voie pentru nimic în lume și, din nou, furie față de românii care ematizează așa cum am relatat.
Și atunci nu pot să nu întreb „Este România un popor bolnav?”, „Mai avem vreo șansă să ne vindecăm?”.
