Recentele scandaluri din viața publică românească ne dovedesc încă o dată – nu că ar mai fi fost nevoie, că majoritatea poporului român a fost dus de nas timp de trei decenii cu o nerușinare comună cu nesimțirea. Nesimțirea unei așa-zise elite promovată – iarăși – cu tupeul specific structurilor directe sau interferate cu bătrâna Securitate. Pare ușor desuet, ar putea să provoace zâmbete înțelegătoare dacă aceste zâmbete nu s-ar transforma în rictusuri la cea mai simplă analiză. Aflăm acum în avalanșă – e un moment în care se creează adevărate falii în camera obscură a puterii și toată lumea „dă din casă” pentru a se salva sau pentru a se repoziționa într-un următor dispozitiv – că, de fapt, noi, banalii, masa de manevră, am trăit cu totul altă viață decât credeam, că ni s-au livrat lideri de paie – unii – că adevărul despre viața noastră, chiar dacă simțeam, era cu totul altul, livrat și el ambalat, uneori mai savant, alteori cu mâna unor biciușcari căzuți în șanț de la trăscăul provocaror de euforii. În trei decenii rar am avut revelații despre ce se întâmplă în spatele draperiilor, dar „statul de drept” din ultimul deceniu, arătat acum în toată infecția lui e de natură să dea frisoane oricărui om interesat să afle ce s-a întâmplat cu el în această perioadă. O dictatură subtilă și perfidă, simțită doar pe alocuri în mod acut, a creat o mică clasă – de neevitat relativa cacofonie – de privilegiați, cei mai mulți cu „descendență” în bătrâna curvă pe care ne-am obișnuit s-o numim „Securitatea” sau „vremea lui Ceaușescu” sau „vremea comunismului” și, iată, desuetudinea dispare dacă ne amintim că această clasă începe cu Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Petre Roman, Adrian Năstase și continuând cu Monica Macovei, Traian Băsescu și mulți alții. Nu ei au corupt câmpul de luptă în ultimele trei decenii pentru a-și împărți puterea, nu eiau perfecționat sistemul care să-i slujească perfect? Când halca s-a subțiat, s-a micșorat, s-au încăierat. Abia acum am aflat, după trei decenii, că noi trăim într-un univers paralel, în care nici măcar privilegiul de a fi spectatori în păruiala care are la capăt, pe alocuri, pușcăria nu l-am avut, în schimb, dreptul să suportăm efectele acestui bâlci, adică sărăcie, nedreptate, umilință. În tot acest timp, noi, palalelii ne-am zâit la o pânză pe care se proiecta ceva liniștitor, viitorul nostru iluzoriu. El era roz doar pe pânza mizerabilă inventată doar ca să ascundă că, de fapt, nu avem niciun viitor. Absolut niciunul.
Copiii și nepoții coloneilor au preluat telecomanda și știu perfect ce să facă cu noi, cei din România paralelă.
