Scandalurile din jurul bacalaureatului au cazut, deja, în banal. Atâta doar că, în fiecare an, se adaugă câte un element nou. Dacă, spre exemplu, acum doi ani, Funeriu părea un mic Robespierre de minister, cu o plăcere sadică de a reteza capetele inapte care au tras mâța de coadă patru ani de liceu, fie de o parte, fie de alta a catedrei, în 2013, povestea a dat într-un film de acțiune și pasiune. Căci SRI, în lipsă de spioni, și-a lipit și el urechea – în mod perfect legal, n-avem niciun dubiu – la pulsul spăgii din licee și a numărat mai repede decât un automat bancar milioanele încasate de doamna Costica – acest hermafrodit al șpăgii din România anului 2013.
Pentru ca mușchii organelor abilitate să nu se atrofieze, plăpânzii milițieni cu burtă sau nu, duioșii procurori cu fumuri de potență au pus de o ambuscadă a bunului simț, ca să nu ne uităm istoria totalitară. De fapt, ce-am văzut la liceul bucureștean? O demonstrație de forță fără de obraz a unor cocalari în fața blocului, cu aroganță, cu sfidare a tuturor regulilor civile, penale și de existență democratică, oricât de mimetică ar fi ea până acum.
De ce au procedat astfel instituțiile abilitate, dovedind că sunt unele cu dizabilități? Putem doar presupune. Ar putea fi vorba de o dorință de a se băga în față, să-și aducă lumea aminte că ei sunt coercitivi, adică exact ce spuneam mai devreme, să-și umfle mușchii în fața blocului, să știm cine-i jupânul. Ar putea fi vorba de neștiință. Pur și simplu nu știu cum se procedează într-o astfel de situație. Ignoranța produce însă pagube oriunde te-ai afla.
Ar putea fi un exercițiu la impresie artistică, cu bătaie lungă, pentru la anul și mai departe. Adică să aibă un caracter preventiv: dacă mai dați / luați șpagă la BAC, vă luăm cu autobuzul și vă plimbăm prin fața unei țări întregi. Nici asta nu e prea bine, cât timp n-ai dovedit vinovăția cuiva.
Ar putea fi vorba de prostie. Dar când te gândești câți oameni cu școală participă la spectacol, parcă-ți vine să te întrebi cum au luat atâția bacul. Așa că e greu să te pronunți.
Dar ar putea fi vorba de comunicare. Văzându-i și auzindu-i pe purtătorii cu vorba ai instituțiilor abilitate cu dizabilități, înțelegi de ce nimeni nu înțelege nimic din întâmplări atât de simple.
În vocea acestor purtători răzbate filozofia de viață într-un anumit moment al existenței sale a fiecărei instituții reprezentată.
Vocea poliției, încurcată, bâlbâită, necredibilă, părând că încearcă o ascundere sub un preș minuscul al unui gunoi voluminos și cu miros fetid.
Vocea parchetului, arogantă, sfidătoare, enervată că trebuie să dea explicații și cu nostalgii băsesciene, pe când nu sufla nici musca, iar cetățeanului îi tremurau chiloții în șifonier de emoție, indiferent dacă a comis ceva sau nu.
Cele două instituții esențiale în oricare stat, fie el de drept sau de drepți au însă un punct comun: un dispreț pentru prestația publică și pentru proceduri pe care le simplifică și le interpretează după cum le vine lor mai bine, mai ușor.
Li se pare înjositor să justifice în fața celor ce-i plătesc gesturile cu impact.
Fără îndoială, povestea corupției în România trebuie să capete alte dimensiuni, să se reducă cât de poate. Mai ales într-un segment esențial cum este educația. Viitorul unei țări clădit pe șpagă nu are niciun viitor.
Cu toate acestea, autobuzele cu școlari din ziua bacului la poarta școlii seamănă cu trenul, de odinioară, către Poarta Albă.
De ce seamănă?
Pentru că suficiența unor instituții abilitate crează dizabilități de comunicare, atât de necesară tuturor. Nu demult, alegerile de toate felurile din România au fost pierdute mai ales pentru lipsa și modul de comunicare. Cine uită asta, riscă să repete experiența.
