Nu este greu de observat că, de câțiva ani încoace, în județele Harghita și Covasna, în fiecare vară, au loc niște întâlniri ale ungurilor, cu participare oficială masivă de la Budapesta.
Ce-i mână pe ei pe aceste meleaguri e destul de limpede: o nostalgie slinoasă a vremurilor când stăpâneau zona, un refuz al resemnării, al acceptării istoriei. Au mâncărimi genetice, dar și o încăpățânare, o tenacitate în urmărirea țelurilor, demnă de o cauză mai bună și, în același timp, de împrumutat și de alții care au făcut din sentimentul național o banală noțiune patriotardă, vehiculată doar în campanii electorale, ori în campanii de diversiune pe timp de crize de orice fel.
În fiecare vară, pe caniculă, așa cum spuneam, ni se servesc revizioniști, extremiști și alte specii maghiare, locale sau internaționale, adunate buluc în munții noștri dragi și răcoroși din inima Transilvaniei.
Toate adunăturile acestea de vară tună și fulgeră împotriva românilor, ne înjură, ne scuipă în fiecare vară că nu-i lăsăm să lipească, eventual, Transilvania la Ungaria, că n-au suficient de multe drepturi, deși în țara lor de origine n-ar avea nicicând aceste drepturi. Într-un cuvânt, ne fac albie de porci la noi acasă, chestie care pe noi le lasă, de obicei, indiferenți. Sau aproape. Pentru că, în funcție de nevoi, reacția organelor este fie pasivă, până la somn pofund, fie nevricoasă, până la isterie.
Oricare dintre aceste reacții, dacă ar fi sincere, le-am putea aprecia ca atare. Din păcate însă, ambele tipuri sunt generate de o ipocrizie fără margini, iar atitudinile acestea spun totul despre cum se face politica în România: în interes personal sau, mă rog, de grup.
Gesturile nesimțite ale unor unguri, la noi acasă, până mai ieri, când șeful statului avea nevoie de voturi sau lipsa lor, erau privite cu detașare, cu spirit de împăciuire, uneori, chiar cu amuzament.
Acum, când „statul” are nevoie să revină în centrul atenției, șeful său se luptă cu uitarea, cu ignorarea și cu trecerea în neființa politică cu termen fix, brusc, ungurii devin ceea ce erau, de fapt, dintotdeauna, dar ne-am prefăcut proști sau toleranți în spirit european.
În mod normal, extremiștilor le-ar fi trebuit un cap în gură de la bun început și opriți de la a se aduna pe aici cu scopuri evidente de instigare. O pot face la Budapesta sau la Mako, sau la Szeged, sau unde vor mușchii lor revizioniști.
Ca să cnstați abia acum că Tokes este un cetățean român cu sentimente antiromânești, nu mi se pare o naivitate, fie ea și prostească ci, de-a dreptul o nesimțire.
Căci, nesimțire este să-ți prostești poporul sau să-l crezi de-a dreptul imbecil, spunând că abia acum ai aflat cine-i Tokes și cu ce se ocupă el.
Așa că, nu ungurii sunt vinovați de ce se întâmplă în România. Ei se poartă cum știu de un mileniu, mereu vor ceva ce n-a fost niciodată al lor.
Vina exclusivă aparține statului care nu-i pune capăt pentru că are nevoie de ei atunci când statul îl servește doar pe șeful său.
Românii nu contează. Decât ca masă de manevră.
