Patru sute de umbre de politicieni au făcut, duminică, 2 aprilie, posibil un fenomen rar întâlnit: tristețe în masă. Oameni care trăiesc (politic, desigur) în acest moment doar din amintiri, au ținut să demonstreze că orgoliile, bisericuțele politice, interesele pur personale pot înfrânge orice ideologie, orice principiu și, până la urmă, orice motiv care i-a ținut sau i-ar fi putut ține laolaltă: binele sau (măcar) un scop comun. Alegerile liberalilor craioveni au dinamitat prin prestația membrilor dar, mai ales, al celor ce se doreau lideri (fără excepție!) orice idee de politică rezonabilă, onorabilă sau măcar acceptabilă.
Cu o frenezie de mahala și-au aruncat cu obidă în față toate idiosincraziile, frustrările personale, fraze și măscări (pe alocuri) pe care altădată (ce vremuri!) s-ar fi jenat să le rostească singuri la vespasiană, feriți de orice priviri indiscrete. Poate e un punct bun că au abandonat ipocrizia? De fapt, nu au abandonat-o! Adevărata ipocrizie se află în scopul dorinței de putere. Declarativ, doar binele comun. De fapt, la capătul drumului nu este decât un interes personal, mărunt, meschin și vanitos. Desigur, el nu este specific doar liberalilor în România. Dar, într-o devoalare nervoasă peneliștii craioveni au ridicat suficient fusta ca să li se vadă toate goliciunile urât mirositoare.
Aici nu vom rosti nume. Cu toții sunt la fel de vinovați pentru nivelul la care au decăzut. Odată reperele valorice pierdute cu bună-știință, ba, pe alocuri, cu premeditare, în scenă au apărut cu aplombul, cu morga inevitabilă de indispensabili, mediocrii în bandă organizată, suferind de sindromul „buricul pământului” care, dacă-i iei puțin la întrebări banale, au ezitări când trebuie să citeze din propria carte de identitate.
Duminică am văzut doar oameni nostalgici după o glorie îndoielnică despre care nici acum nu se știe dacă a existat cu adevărat, am văzut oameni care și-au amintit de cei din jurul lor abia atunci, uitând că nici de sărbători nu i-au felicitat că i-au sprijinit să ajungă în funcții, alții doar cu obsesia adversarului care-i transformă în neputincioși.
Nimeni nu are nicio viziune despre viitor. Nimeni nu știe (încă) cum să ajungă în viitor. Nimeni nu este preocupat nici măcar de colegii de partid transformați (cu toții) în mintea lor, doar într-o masă relativ amorfă care să lipsească afișe, să asigure corectitudinea voturilor și alte câteva activități necesare propulsării unui „el lider maximo” care nu trebuie contrazis și deranjat cu idei sau pretenții. Pentru asta păreau că se zbat, în toată splendoarea tristeții, 400 de liberali craioveni, duminică, în Casa Studenților.
Câștigătorilor, luminați sau nu din anumite puncte ale orașului nu le rămâne decât să-și amintească de scopul comun. Dacă vor sărbători doar o victorie de etapă și se vor trezi mahmuri, hăt, după alegeri, festinul se va transforma brusc în parastas. Învinșilor le rămâne acceptarea dacă sunt înțelepți sau suicidul (politic, evident), dacă nu cumva li s-a întâmplat mai demult și ei habar n-au încă.
Nici adversarii lor politici n-ar trebui să se bucure prea mult. În afară de o mai profundă „diviziune a muncii” și o disciplină în cadrul partidului, nu au nimic în plus. Doar procente în sondaje și în alegeri. Deocamdată. Aroganța, promovarea mediocrității (pentru că-și acceptă bucuroasă statutul), și multe altele sunt tare comune. În afară de asta, democrația cu opoziție solidă se ține. Politicienii trebuie să înțeleagă că există doar atât timp cât există partide. Ori ei par mereu tentați să sucească gâtul găinii cu ouă de aur. Și asta doar așa, din plictiseală.
