Dacă te uiți atent la ei, românii par un popor cu o privire pierdută în zare, ușor abulică, ceva care-ți dă sentimentul că cineva le-a furat busola. Dacă n-ar fi tragic și, desigur, dacă n-am fi români, imaginea ar putea fi ușor amuzantă. Din păcate însă, amuzamentul durează doar cât imaginea de perplexitate, în spatele ei fiind profunzimile dureroase cu care ne confruntăm mereu de aproape un sfert de veac.
Poate din cauza naivității, a credulității, românii par ușor de manipulat. Altfel cum se explică ușurința cu care votează în fruntea țării cohorte întregi de golani cu ochii doar pe bugete și pe avantaje. Iată că, în aproape un sfert de veac, îi numeri, cu ușurință, pe politicienii veritabili preocupați în mare măsură de binele public. Restul își asumă un rol cu care îi prostesc pe votanții de la diferite niveluri. Unii devin măscărici cu mare ușurință, pentru că au o genă care-i predispune la asta. Alții își iau morga de oameni sobri, pentru a-și roti, de fapt, privirile protectoare ale acțiunii de vastangeală calificată și premeditată.
Dar, cea mai scabroasă pare să fie dorința de a poza în intelectual profund, bazat, când de fapt e o banală nucă seacă.
Impostura, în toate formele ei, în toate reverberațiile ei este, fără îndoială, cea mai cumplită plagă a României de azi și de mâine, căci semne într-o revenire la normal nu se întrevăd.
Valorile autentice stau, din ce în ce mai puține, chircite într-un colț discret, acolo unde se autoexilează oripilate de gargara zgomotoasă a impostorilor sau acolo unde sunt trimise cu tupeu de chiar substitutele care sună a troacă.
Cei care mai speră că spațiul public poate și va fi populat de nulități mascate sunt din ce în ce mai puțini și capătă un sentiment de inutilitate, de zădărnicie a zbaterii lor.
Acest cerc vicios are nevoie să fie rupt odată pentru totdeauna, pentru ca românii să-și recapete câteva repere atât de necesare.
Altfel, de ce să mai meținem niște însemne, dacă decorăm starlete purtătoare de vorbe în mișcări poponare. Asta în timp ce oameni care chiar au iubit principiile și au fost închiși pentru ele, sunt aruncați direct în uitare și în mizeria noastră de zi cu zi.
Trăim într-o țară în care comunismul este condamnat de către copiii comuniștilor care au impus acest regin în România. Noi ne-am protejat torționarii și le-am dat pensii uriașe, ca nu cumva să ducă lipsă de ceva, în timp ce evreii îi caută pe participanții la Holocaust și după 70 ani și nimeni nu-i mai acuză că vor răzbunare. E chiar atât de grav să vrei să ai un pic de liniște sufletească? E chiar atât de grav să vrei ca tot ceea ce s-a întâmplat să fie irepetabil?
Uriașa mascaradă care se petrece în România condamnărilor de fațadă trădează o viață dublă: una de ochii lumii, cealaltă – o pastișă a unei realități consumată în grabă ca însăși viața noastră lipsită de repere de orice fel.
Superficiali, leneși și chitiți pe căpătuială de orice fel, fără efort, suntem legați într-un cor patetic, penibil, care intonează cu mândrie aria imposturii.
