S-a născut pe la 1568, în oraşul Raguza din Dalmaţia (Dubrovnicul de astăzi), fiind vlah de origine. Tatăl său era stăpânul unei corăbii care transporta mărfuri pe Mediterana şi Marea Neagră. După moartea acestuia, tânărul Iacob, după numele de botez, viitorul ierarh a fost crescut de mama sa, care i-a aprins dragostea în Dumnezeu. Aşa se explică faptul că la vârsta de 15 ani intră la mănăstirea Maicii Domnului din Ohrida, pe care o părăseşte la 20 de ani pentru a apuca calea Sfântului Munte Athos, unde intră la mănăstirea Pantocrator. Aici s-a călugărit și a luat numele de Iosif. În anul 1650, în luna iulie, deşi era în vârstă de 82 de ani, Cuviosul Iosif este hirotonit arhiereu şi instalat Mitropolit al Banatului. Rămâne în scaunul mitropolitan timp de trei ani. În scrierile vremii se menţionează faptul că „pretutindeni pe unde a trecut, neputinţa se vindeca, viaţa se înnoia, credinţa se întărea, nădejdea creştea”. În 1653, la 85 de ani, s-a retras la Sfânta Mănăstire a Partoşului, nu departe de cetatea Timişoarei, iar trei ani mai târziu trecând la cele veșnice, a fost îngropat în biserica mănăstirii. Se spune că „în momentul adormirii sale clopotele mânăstirii au început să bată fără a le trage cineva”.
Trupul mitropolitului a fost aşezat într-un mormânt zidit în naosul bisericii mânăstireşti, în dreptul uşii de intrare. Moaştele sale au fost strămutate, cu mare alai, în Catedrala mitropolitană din Timişoara în anul 1956, la trei secole după moartea sa. La solicitarea conducerii Corpului Pompierilor Militari şi ţinând seama de minunile şi faptele sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi-a dat, în anul 1997, binecuvântarea ca Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş să fie desemnat patron spiritual al pompierilor români „pentru a aduce spor duhovnicesc şi revărsare a darurilor binefăcătoare şi ocrotitoare ale bunului Dumnezeu peste pompierii români şi lucrarea acestora în folosul binelui obştesc şi românesc”.
„Sfântul Iosif cel Nou, de la Partos, este socotit ca ocrotitpr al pompierilor, deoarece în anul 1653 a fost un mare incendiu în Timisoara. La vremea respectivă, Timișoara era pașalâc turcesc. A pornit un incendiu în care au fost arse foarte multe case. Sfântul Iosif a intrat în biserica de lemn în care slujea, și-a îmbrăcat toate hainele arhierești, a luat sfânta evanghelie și s-a aruncat în genunchi în fața bisericii. Peste puțină vreme de când a început să se roage s-au adunat norii negri deasupra orașului și a pornit ploaia, astfel încât, pe străzile orașului s-au umplut de șuvoaie de apă și s-a stins incendiul. Sfântul s-a ridicat, iar hainele lui erau uscate, deși plouase torențial”, a precizat IPS Pais Lugojanu, mitropolitul Banatului.
Racla în care se odihnesc oasele sfântului este sculptată în lemn de lămâi. Se spune că se cunosc minunile făcute pentru cei care nu pot avea copii sau suferă de anumite boli oncologice.
IPS Pais Lugojanu i-a binecuvântat pe pompierii din cadru ISU Dolj.
